E amuzant cum cateodata viata aranjeaza momentele pe snur asa cum vrea ea si cum de fapt se dovedeste a fi cel mai bine.
Periodic imi pierd rabdarea si tot periodic cersesc argumente pentru a o regasi, a o hrani, a o intretine.
Spuneam eu candva, cuiva, ca rabdarea e instrument. Ca rabdarea nu vreau sa fie scop, punct terminus. Dar in acelasi timp rabdarea e promisiune.
E promisiunea timpului ce va sa vie, ce va sa fie, e dorinta continuta, e lucrurile bune pe care le vedem pentru noi in viitor.
Cel care face posibila pendularea intre rabdare si nerabdare e timpul.
Exista timp bun si timp rau. Exista timp bland si timp aspru, crud, care zgarie, care se incranceneaza in carnea noastra si lasa urme, atunci cand mai lasa ceva in urma.
Timpul bun e timpul care nu doare, timpul de care nu ti-e frica ca trece, ca se scurge, timpul pe care iti permiti in mod generos sa-l daruiest. E timpul in care toate lucrurile se intampla spe ogoirea sufletului.
Timpul bun naste rabdare, caci merita sa astepti timpul bun, sa atarni de ganduri, de sperante, de dorinte.
E ca o pasare, pe streasina acoperisului, ce deschide incet aripile, nu zboara inca, dar nici nu sta. E anticipare. E precursiune. E dinaintea lucrurilor. E ante, precedenta.
Dar daca lasi timpul bun sa se scurga din clepsidra, daca uiti sa o intorci, sa reiei ciclul, atunci vei simti ghearele nerabdarii. Vei simti scormoneala, racaiala, scurmarea.
E ca si cand in loc sa lasi aceleasi urme uniforme pe un parcurs rectiliniu, ai sta in acelasi loc, fara posibilitate de inaintare, dar continuand sa te misti, sa zgarmi.
Cred ca asa poti ajunge in cea parte de lume, sapand adanc, adanc, tot mai adanc.
In loc sa inaintezi in timp catre timpul cel bun, ai inainta in loc si in timpul static rau.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu