joi, 26 iunie 2008

inceput de sfarsit

Se plictisea. Era a 365XI18-a zi de cand statea in acea cladire, se plimba in acel perimetru, vedea acele ziduri mascate stangaci de vegetatie, dar pe care generatii de copii si tineri le mazgalisera refulandu-si astfel un sentiment incert de ar apasator pe care abia acum si-l putea define, era curiozitatea dar si revolta impotriva unor legi ilogice, dar pe care toti le respectau pentru ca asa trebuia.
Mai avea o luna pana cand putea sa iasa din acest labirint inchis. Asteptase asta dintotdeauna, dar dorinta de a evada fusese mai puternica in acea zi.

Avea sa fie deplasat impreuna cu alti tineri nascuti in acelasi an in sectorul adultilor unde pana la varsta de 50 de ani va trai, munci, iubi,dupa care va fi mutat in sectorul varstnicilor poate impreuna cu sotia sa daca ar fi fost considerata inutila pentru viitor societatii.

El statea destul de bine fata de altii, nu-si gasise iubirea vietii in sectorul tinerilor. Asta spre deosebire de prietenul sau care se indragostise iremediabil de o fata mai mica cu doi ani decat el. Acum erau separati, ea neputand parasi sectorul decat dupa varsta de 18 ani si apoi cate nu se pot schimba in doi ani.
Incercasera sa afle de ce convietuiau despartiti in sectoare cand in cartile de istorie, se spunea ca de milenii oamenii traiau impreuna indiferent de varsta, ca batranii le erau profesori celor tineri si se respectau reciproc. NImeni nu-i explicase vreodata ce e aceea « respect », nici de ce nu mai coexistau cele trei grupe.
Se vorbea desprea Marea Schisma a celor 3 varste, cand se pusese baza celor 3 sectoare. DE o saptamana era obsedat de acest trecut pe care el, la a doua generatie postschimatica nu avusese prilejul sa-l cunoasca fizic.
Totul a pornit din ziua cand langa zidul ce despartea sectorul A1-tineret, de cel al varstnicilor –A3, a gasit un obiect de lemn intors la unul din capete ; stia ce este desi in sectorul lui nimeni nu folosise asa ceva vreodata. Era un baston ca acela folosit de Marele Intelept al conducerii partii rasaritene a Europei. Acolo la nivel inalt nu se punea problema varstei, trebuia sa fii un om care sa poata conduce destinele omenirii in spiritul Noii Legi.
Asa isi daduse seama ca dincolo de zid era sectorul varstnicilor si de aici pana la a pune intrebari si a cauta raspunsuri nu era decat un pas – urias pentru ideologia noua, insesizabil pentru el.
-------------------------------------------------------------
Trecuse un an de cand implinise 50 de ani si trecuse in sectorul A3 ; toti il privisera atunci ca terminat, rebut al societatii, inutil si incomod derularii vietii celorlalti. Dar el nu simtea la fel. Stia ca avea inca multe de dat, il durea si pentru ca nu era unul din acei oameni imbatraniti prematur, bolnaviciosi si ticaiti. Nu-si arata deloc varsta reala, femeile il gaseau atragator dar daca ii poti minti pe cei din jur, dosarele, anuarele nu pot fi mintite si sperantele pe care si le facuse fura inutile.
Acum era aici intreb batranei si oameni complexati de varsta critica, trebuind sa se supuna unor tabieturi idioate si unor activitati pentru retardati mental.Era enervant sa vada ca in jur ceilalti nu erau neaparat impacati, dar sigur inglobati in acest sistem existential si nu reactionau in nici un fel, de parca ar fi fost roboti. Incepuse sa i se para inutil zbuciumul acesta care-l consuma in conditiile existente mai mult decat ar fi trebuit.
Intr-o zi gasise pe faleza, pe o banca un batranel mort. Moartea il suprinsese in incercarea de a –si pune bastonul pe banca. Mana ii intepenise in aer, iar bastonul cazuse pe jos. Era ceva inspaimantator in aceasta imagine ce mergea dincolo de spaima mortii, era ceva ce ii inspira ideea de inutilitate si nedreptate. Dupa ce atatia ani servise societatea si pe comandant, omul murea inchis intru-un azil nestiut de cei de afara, ignorat de cei din jur, carora moartea le devenise draga prin speranta unei posibile evadari. Nu era nici macar cinica aceasta disparitie. Era asa cum fusese si viata in sectorul A3 : jalnica, pur si simplu ridicola.
Batranelul zacea in fata lui si toata privelistea ii sporea furia mocnita in suflet atata timp.
Isi spusese ca daca nu va gasi un om care sa-i impartaseasca revolta, va actiona si singur. Bastonul acela ii aduse aminte ca promisiune si-i dadu certitudinea ca nimeni nu era dispus sa-l ajute, nici macar nu erau constienti ca pot face orice altceva decat sa vegeteze – erau rebuturi ale societatii nu ?

Privea in gol si gandurile se loveau de peretii constiintei amplificand acea rezonanta dureroasa, treptat insa privirea in care i se concentrau razvratiri se focaliza pe o masa intunecata si zgrunturoasa. Il intriga aspectul acela neregulat, nu-l putea defini si atunci iesi din interiorul sufletesc incercand sa inteleaga ce reprezenta. Era un zid, unul dintre cele mai banale, prea banal chiar pentru ceea ce reprezenta de fapt. Era zidul ce delimita granita dintre sectoarele A1 si A3. Dincolo de el erau tineriim cei mai puternic afectati de acest regim stupid, tocmai pentru ca nu-si dadeau seama de el.
Se destinse si un suspin ii strabatu fiinta. Pentru o clipa crezuse ca gasise o cale de salvare, o portita de comunicare, dar apoi realiza ca cei de dincolo nu aveau cu ce sa-l ajtue. Ar fi fost chiar amuzant ca niste copii sa inteleaga ceea ce el nu reusi sa cuprinda cu constiinta decat dupa o viata petrecuta in « folosul societatii. »
Daca ar fu avut posibilitatea sa cunoasca adevarata cauza a acestei situatii, in mod sigura nu s-ar fi incatusat in labirintul presupunerilor, dorintelor si revoltelor interioare, toate nascute din constituirea unei constiinte. Atunci cand aflase de acele lucruri nu se gandise ca le poate folosi si altfel decat ii era dictat sa o faca. Era prea sigur de prezent, nu-si punea problema a ceea ce va urma, era mandru de apartenenta la sectorul A2, la cei indispensabili existentei speciei umane. Aiureli. Cati oare cred si azi in ele. Lucrase in sistemul arhivelor secrete si era pentru el atunci o mare onoare aceasta dovada de incredere. Acum era doar o experienta extreme de folositoare. Stia de la ce pornise tot. Isi amintea cat de ridicol, de indignat fusese fata de varstnicii care putusera inainte de Marea Schisma sa neglijeze si sa subestimeze rolul fundamental al celor care lucrau pentru buna existenta a lumii. Inventasera chiar un dicton : » Cine nu are un batran, sa-l cumpere ». De parca viata ar fi fost imposibila fara un varstnic. Oare dictonul era adevarat ? – se intreba el acum.
Nu stia sigur, nu avea posibilitatea sa-l demonstreze, sa si-l demonstreze…
Cauzei Schismei fusese conflictul dintre generatii, adancit de descoperirile stiintifice ce dusesera la specializarea indivizilor si fragmentarea existentei societatii pe categorii de varsta ce cu timpul pierdusera contactul unele cu altele, ce incepusera sa se stanjeneasca reciproc, pana cand aparura primele altercatii, degenerate apoi in adevarate conflicte psihologice dintre generatii, ce incepura sa distraga atentia impricinatilor de la datoriile sociale. Marile puteri se vedeau nevoite sa creeze legi separate pentru fiecare categorie de varsta, de asemeni participarea la viata sociala se facea evitand pana la anulare interferentele intre aceste grupe de varta.
Se lucrase si la ideologia fiecarei grupe, tinerii erau cei ce maine vor duce responsabilitatea lumii pe umeri, grupa mijlocie era prezentul societatii, indispensabili vietii pe Pamant, intretinatorii celorlalte doua grupe.
Varstnicii- bolnavi si timorati déjà de starea lor fizica, fusesera in cele din urma perceputi de celelalte grupuri ca inutili, incomozi, mai greu de suportat decat rebuturile de fabricatie.
Isi intoarse privirea de la zid, oricum era inutil sa-si indrepte sperantele spre cei mai putin constienti de rolul lor, de puterea lor in aceasta societate.
Pe banca in aceeasi tragi-comica pozitie era batranelul. O grimasa ce caracteriza mai mult decat perfect viata ii schimonosea fata. Bastonul cazut pe jos ii atrase atentia. Se apleca si-l lua. Era un baston din lemn de nuc, bine lustruit, fara nici un insemn. Il frigea sufletul si-l facu sa-si piarda controlul. Se intoarse brusc spre sectorul A1 si-l arunca peste zid.
« De ce ?? » fu singurul tipat ce izbucni din strafundurile sufletului, il elibera aparent de tensiunea aceea imensa, stia insa ca era doar o eliberare de moment.
-----------------------------
Dupa ce gasise bastonul, prima intrebare ce si-o puse fu daca cei de dincolo aratau ca Marele Intelept, acela la care mai vazuse un baston. Evident ca da, din moment ce foloseau un baston. Acum intelegea de ce erau considerati inutili cei de dincolo, pentru ca nu-si putea mentine singuri echilibrul si cu atat mai putin viata lor sau a celor din jurul lor.
Totul coincidea pana acum cu ce fusese invatat. Dar daca vastnicii erau inutili, de ce exista unul care-i conducea ? Inseamna ca el nu era ca toti ceilalti varstnici, daca era pus sa decida soarta unei omeniri.
Ba nu, pentur ca tremura mereu, chiar si cand vorbea. Mai si ducea in permanenta o batista la gura de fiecare data cand tusea- un tusi inecat, care-l facea sa-si acopere intreaga fata zbarcita cu acea batista enorma.
Dar atunci…. Nu, nu era treaba lui, erau altii cei pe care sa-i intereseze treburile astea.
------------------------------
Sectorul A3 devenise exasperant, privea in fiecare zi cum viata sa se scurge, se apropie din ce in ce mai mult de stadiul acela ireversibil si asta nu numai psihic ci chiar si fizic.
Avea sansa deosebita de a innebuni. In afara de moarte era singura solutie pentru a aneantiza constiinta unei vieti ce devenise din ce in ce mai insuportabila. Ar fi fost bine sa fie asa, dar era prea constient, prea lucid pentru a putea trece dincolo, pentur a putea inlocui sau confunda realitatea.
Incerca de vreo doua luni, sa-l convinga de dreptatea proprie si veridica pe un nou venit. Il vazuse atlfel decat pe ceilalti, vorbind ceea ce gandea. CHiar daca uneori erau ilogice spusele acestuia.
El vorbea despre o revolta in A1, ori acest lucru era imposibil. Intelegea, ca o revolta sa izbucneasca in A2 sau aici, dar nu acolo unde copii aceia nici nu intuiau mecanismul implacabil. Noul venit parea de acord cu el numai ca era greu sa-l faca sa taca atunci cand era cineva in preajma. Daca nu l-ar fi impiedicat, ar fi fost in stare sa strige in gura mare tot ce discutasera ei doi.
Aflase in urma cu o saptamana de ce se comporta asa. IN a2 lucrase in mediu toxic si in urma cu 3 ani, fusese internat intr-un spital psihiatric. Fusese declarat vindecat acum un an. Se pare insa ca recidivase. Il internara si aici pentru ca asa nimeni sa nu ia in consideratie aberatiile nebunului.
Alex se mai gandea uneori la acel baston, dar nu credea ca el va insemna ceva pentru cei de dincolo. SI daca totusi ce spusese nebunul despre A1 era adevarat ? Inseamna ca totusi cineva vazuse si intelesese. Oricum o vizita la zidul de despartire nu putea decat sa-l ajute sa stie.
--------------------------------
In A1 intr-adevar era revolta. Totul incepuse de la doi tineri. Unul a carui iubire trebuia sa mai ramana in sector inca doi ani in timp ce el urma sa plece in A2 si al doilea,care parea creierul acelui duet rebel si care surprinsese autoritatile si pe cei din sector prin informatiile pe care le detinea. Iar acestea fusesera intarite dupa ce condusi de logica verificasera aria zidului despartitor. Intr-una din seri descoperisera un bilet aruncat de un locuitor din A3 sin care era descrisa viata din A2 si A3, organizarea lipsita de sentiment si sens in ceea ce priveste relatiile interumane. Scria acolo ca e inadmisibil ca membrii unei societati sa fie separati functie de varsta, lucru dovedit chiar de componenta grupului conducator. Chiar la acel nivel era considerata imposibila conducerea uneii lumi fara inteligenta si experienta batranilor, dinamismul adultilor si entuziasmul tinerilor. Scrisoarea fusese citita de supraveghetori dupa care seful acestora primise ordin sa o distruga si sa-l retina pe autor. Se intuise ca tanarul atat de bine informat era destinatarul scrisorii.
Fusesera inchisi pe viata,iar anturajul lor declarat in carantina si transferati in zona de izolare, care de altfel nu mai fusese de mult folosita din perioada anularii pazei la zidurile despartitoare. Se implinisera atunci zece ani de cand nu mai incercase nimeni sa comunice cu cei de dincolo. Generatiile ce-si cunosteau rudele de acolo trecusera de mai bine de 25 de ani si amintirea lor nu mai era asociata cu ideea ultimilor reprezentanti ai vechiului regim. Bariera psihologica se consolidase, aceasta ar fi putut comparata de ultimii reprezentanti ai vechiului sistem cu un reflex conditionat determinat la animalele incluse de curand intr-o cusca. INtr-o perioada urmatoare incarcerarii, ele incearca sa iasa si se izbesc de peretii custii.
Dupa a « n » incercare, ele se opresc, ele inregistrand imposibilitatea iesirii din cusca. Daca se retrag peretii custii,doar o intamplare le poate face sa treaca de linia fostelor ziduri.
Asa se intamplase si atunci, numai ca la animale instalarea reflexelor dureaza cateva zile, la oameni durase 25 de ani.
In prezent toti cei ce intelesesera ce s-a intamplat si de ce fusesera separati de restul societatii. Vor mai fi cateva luni de agitatie in jurul acestei masuri. Poate un an, dupa care totul va reintra in schema de viata practicata si inainte.
Toti cei constienti de revolta aceea nu mai puteau influenta cu nimic viata celorlati. Nimeni nu putea strica definitiv organizarea cea mai performanta si pacifista din cate cunoscuse omenirea. Nimeni nu va mai stii nimic. A, da, mai erau supraveghetorii care vazusera scrisoarea, dar ei erau fideli sistemului, nu aveau ceea ce se cheama constiinta proprie… nu ?...

luni, 16 iunie 2008

Ce doare mai rau...

sa fii mintit sau sa te minti singur ?

sa crezi in oameni sau sa nu crezi in tine ?

sa stii ca esti mintit si sa accepti sau sa nu stii si apoi sa afli ?

sa nu ai ce iti doresti sau sa primesti si sa nu fii multumit ?


pe mine ma doare teribil.
pe tine, macar un pic ?

Ciclul - din liceu

Facand ordine prin casa am redescoperit cateva incercari - puerile- de a scrie. Cel putin atunci aveam idei in ceea ce priveste subiectul si finalul unei istorisiri.

Pe care am decis sa le postez si pastrez si in format electronic.

Vor mai urma inca 2 astfel de incercari si sper ca tot postandu-le sa-mi revina cheful de scris...

Un asasinat de neiertat

Razboiul din Vietnam se terminase de mult, conflictul din Cambodgia fusese rezolvat in mod exceptional, si responasabil de aceste aplanari de conflicte era ministrul de externe al USA, George Bradford.
Politica “ incisive”- dupa cum fusese criticata la inceput, adoptata de acesta in domeniul conflictelor din Asia si America de Sud s-a dovedit deosebit de convenabila pentru marile puteri ale lumii- chiar daca populatia din zonele de conflict ajunsese la o treime si nu mai stia ce nationalitate are. Dar acest fapt conta prea putin fata de interesele majore ale omenirii , interese pe cre distinsul si energicul George la satisfacuse atat de neasteptat.

Datorita meritelor deosebite, acest om subtiratic ce-si ascundea privirea in spatele unor ochelari cu lentile groase si care-l faceau sa semenea cu un sistem de lentile biped ce parea sa-i sfideze pe toti, dar care traia retras in spatele unei izolari uimitoare pentru o persoana ce dirija destinele unei omeniri. Aceasta deosebita persoana fusese propusa pentru Premiul Nobel pentru pace in anul acela.

Contracandidatii lui erau un misionar englez ce stabilise primul sistem de asistenta medicala si sociala in Africa si apoi in Tasmania. Celelalt era un luptator antiapertheid care suferise in urma protestelor vehemente numeroase incarcerari, privare de drepturi fundamentale, santaj, vatamai corporale si asupra caruia isi revendicau dreptul de judecata mai multe state din Africa de Nord si Centrala.
Pentru toata presa si mediile social-politice era clar ca cel care va fi detinatorul premiului Nobel va fi George Bradford, ale carui merite in ce priveste pacea pe Pamant erau incomensurabil mai mari decat ale celorlalti concurenti.

Cat despre George, el era de parerea celorlalti, dupa cum toata viata « anticipase » si apoi fusese de acord cu opinia majoritatii – la formarea careia avusese contributii mai putin modeste decat parea sa fie.
Traia singur de cand sotia ii murise si nu parea sa fie prea marcat de acest fapt, chiar se simtea mai bine asa. Nu mai exista astfel nimeni care sa-l faca sa se vada ca un in varsta, bolnavicios , avand ticuri nervoase, framantand mereu in mana fie o batista, fie o bucata de hartie ; nu mai exista nimeni care sa-i spuna sa nu stea in curent pentru ca are reumatism si poate intepeni sau care sa patrunda brutal in universul superior spiritual in care se plasa pentru a vedea lumea mult deasupra celorlalti. Asa era si normal pentru un om de importanta lui.
Fusese numit ministru de externe de catre noul presedinte pentru ca avea aparenta unui om ce nu emite pareri si opinii proprii, a unui om minutios si stoic in misiunile pe care le avea de indeplinit.
Mai tarziu presedintele realizase ca partial se inselase : in fata lui nu se gasea un om mic ci unul mic si vanitos, iar pentru a-l aservi cauzei sale trebuia sa ajute la crearea si propagarea imaginii unui personaj omenirii. Vital si inevitabil. Astfel ajunsese .Urmarile actelor sale erau in folosul partidului de guvernamant si mult mai profunde decat aparenta. Erau chiar ridicol sa-ti imaginezi un varstnic cu un psihic tensionat jucandu-se plin de siguranta in justetea hotararilor sale, cu destinele unor natiuni si popoare cu care nu avea nimic tangent-nici macar hrana sau imbracamintea nu-i proveneau de aici.
Dar omenirea era deosebit de multumita de luciditatea, puterea de previziune si acuratetea pe care o dovedea in deciziile sale- omenirea aceasta excluzand popoarele vizate , pe care nu le intreba de altfel nimeni nimic.
Deci se luase o hotarare mai mult decat profund motivata atunci cand fusese propus pentru premiul Nobel.

George Bradfor nu-si pusese nici o data problema celor angrenati in razboaiele al caror final, el le decidea. Nici macar nu avea constiinta existentei unor oameni pe care deciziile sale ii putea face sa existe sau nu.

Nu spunea niciodata : « armata trebuie sa atace » ci doar « Trebuie sa atace ». Fusese linistit,impacat cu constiinta sa, chiar placut surprins de ceea ce realizase si de cat de mult bine adusese in randul unor neamuri ce s-ar fi exterminat intre ele daca nu intervenea el- acum erau exterminate de o terta persoana.

Dar linistea sa sufleteasca fusese intrerupta de cand fusese nominalizat la premiul Nobel pentru pace. Nu nu din modestie sau cine stie ce precepte morale ce l-ar fi facut sa-si vada meritele ca nesemnificative ci doar din cauza unor cosmaruri pe care incepuse sa le aiba.

In aceste cosmaruri vedea oamei pe care nu-i cunostea, pe care nu-i vazuse niciodata in viata lui, dar care-i pareau apropiati ca si cum candva intre el si ei ar fi existat o dependenta. Oameni de toate nationalitatile care-l aclamau si-l incitau sa fuga sa continue o cursa inutila printr-o padure, o preerie, munti, toate parand special amenajate in acest scop si in jurul carora era o mare arena de unde porneau acele aclamatii.
Niciodata in viata sa u fusese un om perfect sanatos, cu atat mai putin o fire sportiva si i se prea ridicol ca tocmai el sa participe si chiar sa fie elementul central al unei curse.
Cu cat cosmarurile se indeseau cu atat intelegea ca incercarea de a iesi din cursa era inutila. Totul parea a fi un program pe PC care odata inceput trebuia dus la sfarsit-in cazul in care ar fi avut sfarsit.

Urmaritorii ii parusera de la bun inceput familiari, ulterior a realizat de ce. Semanau teribil de bine cu cei din pozele despre armata USA si asemanarea nu se oprea doar la uniform, echipament sau organizare ci chiar la fizionomii, verificase personal in cotidienele americane.
Tactica adoptata de acestia in vis era asemanatoare cu cea aplicata de el in politica externa pentru Africa, de aceea i se si paruse usor sa termine cursa si sa scape de urmaritori pentru ca stia miscarile inainte ca ele sa se produca. Numai ca nu fusese asa, de la un moment dat,previziunile sale nu se mai realizau. Realitatea pornea intr-o directie ilogica si crea un haos in psihologia ministrului.
Era constient ca i se facea o deosebita onoare in aceasta urmarire , avea sentimentul rasplatirii ulterioare. Vazuse chipurile celor din arene –ciudate chipuri ce pareau de oameni, dar ochii aceia…
Figurile le erau incordate, il urmareau foarte atente, se intristau la fiecare esec al lui si se entuziasmau de fiecare data cand scapa din incercuire. Il vazuse pe seful lor sau asa i se paruse. Acesta semana cu un sef de trib din teritoriile africae. Il vazuse pec and acesta aducea un fel de trofeu ce-i amintea de ceva ce mai vazuse inainte. Avea sa se lamureasca doar dupa ce avu loc sedinta desemnarii castigatorului premiului Nobel cand in ziare isi vazu chipul alaturi de ale celorlalti candidati, dispuse in jurul premiului – era chiar trofeul din vis.
De cate ori incercase sa abandoneze cursa, din tribune i se arata trofeul si i se parea ca ceva ii anuleaza vointa si e iar tarat in cursa ilogica si ridicola.
Subordonatii il vedeau tot mai obosit luand tot mai multe calmante si raportasera presedintelui, dar acesta le spusese ca e din cauza emotiei datorata nominalizarii si ca totul se va linisti dupa ce va fi primit premiul.
Aceasta era si parerea lui Bradford insusi. Avusese intr-un timp certitudinea ca daca refuza premiul cursa va inceta si cosmarurile vor disparea, dar apoi i se paruse total nefondata ideea ; cum sa lee un fapt real de produsul emotiilor,tensiunii psihice. Era imposibil ca acele cosmaruri sa rezide in existenta sa sociala- dar erau atat de reale…
Nu,nu puteau fi reale, mai auzise el de astfel de cazuri cand visele par mai veridice decat realitatea si totul se explica prin suprasolicitarea nervoasa a subiectului care trecea printr-o perioada mai grea – diferite testari, avansari in grad etc. In mod sigur era si cazul lui.

Gandindu-se la ce facuse in acea perioada cand se lasase dominat de cosmaruri il bufnise rasul. Voise sa-l fac ape judecatori, pe cei ce votau pentru alegerea laureatului sa nu-l voteze pe el, ii mituise, ii constransese , le prezentase in culori deosebit de favorabile pe ceilalalti candidati incat acestia ajunsesera ca e nebun sau extrem de modest – prima varianta era de atfel cea mai aproape de adevar. Consimtisera sa nu-l voteze, neputandu-si explica de ce refuza pur si simplu acest premiu, daca nu si-l dorea. Acest lucru nu si-l putea explica nici el, i se parea doar ca ar regreta profund daca n-ar actiona astfel.
In acea perioada cosmarurile se rarisera, iar el era mai calm. Se linistise.
Numai ca nu putea comanda si programa psihicul altora. Se gasise astfel printre acesti judecatori si unul care-l venera pe ministru, care in sera votarii ii facuse un elogiu deosebit de emotionant. Relatase in nuante lacrimoase drama sotului ce-si pierduse sotia, pe care o adora, a omului politic constient de misiunea sa si care nu se lasa coplesit de durere,stiind ca destinele unei lumi sunt in mainile sale.
In final chiar Bradford era mirat de propriul geniu de a carei maretie nu fusese constient pana atunci.
Un atat de elocvent discurs si elogiu nu putea ramane fara urmari asa ca laureatul premiului Nobel pentru pace din acel an fu ales George Bradfor.
Subiectul acestui omagiu nu mai stia ce vrea. Era deosebit de magulit, doar i se recunosteau si rasplateau atatia ani de munca asidua pentru binle omenirii- pe de alta parte ideea ca cosmarurile nu s-au terminat il facea nervos si inchistat astfel ca presa l-a vazut ca rece la aflarea vestii alegerii sale.

Seara se retrasese acasa, departe de zgomotul petrecerii date in cinstea sa, el singur cu trofeul care-i devenise drag. Ii venea sa-l desmierde, se vedea pe sine in acea reprezentare de bronz. Fericirea iiera umbrita insa de ideea unei nopti grele, a unui somn zbuciumat, de aceea nu voia sa adoarma.
Se aseza la birou cu trofeul in fata si se chinuia sa ramana treaz.
Nu putu insa sa reziste si adormi. Nu trecu mut si incepu sa aiba convulsii in somn, sa tremure, sa murmure la nesfarsit cuvinte fara nici o logica. Intr-un tarziu se trezi brusc , transpirat, cu o privifre incetosata si ingrozita. Dupa ce realiza unde se afla se apuca sa scrie febril ceva…

A doua zi cand presedintele veni personal sa-l felicite, privelistea pe care o vazu il soca prin nonsensul sau. Sa fii laureat al premiului Nobel si dupa o zi sa mori, sa zaci pe podea langa un birou ravasit pe care trona trofeul abia castigat, chircit cu ochelarii sparti cazuti langa trupul inanimat. Cum poate muri cel ce a decis asupra omenirii timp de 20 de ani ??
Un singur element parea sa elucideze ciudatenia acestei morti, de fapt aruncand-o si mai mult in neinteles.
Acest element era o hartie mototolita ce fusese gasita in cosul de hartii de langa birou. Fusese descoperita de un ziarist impertinent ce voia exclusivitate asupra relatarii faptelor.
Pe hartie era scris de mana cu un scris nervos ce perforase pe alocuri foaia – pe primele randuri, refuzul premiului apoi urma un rand sters dupa care in josul paginii parea ca cineva se confesase. Iata ce era scris : « Nu, nu se poate sa fie adevarat, e imposibil, doar n-am innebunit… Ochii aceia totusi… NU ! Imposibil.

New York Daily tiparea la sfarsitul articolului : « Acestea se pare ca au fost ultimele insemnari ale marelui om de stat care a fost George Bradford. Chiar daca el a parasit lumea noastra, faptele sale vor ramane vii in istorie. Desi lipsite aparent de sens, aceste ultime fraze pot fi cheia catre un asasinat murdar, ilogic si de NEIERTAT. Speram ca politia sa-si faca datoria. »

Terra, refugiu pierdut

Maine era ultima zi de plecare. Plecasera déjà grupuri de colonisti spre o planeta Zeta aflata intr-un sistem solar vecin cu al nostru, care avea insa un alt soare. Parasisera Terra familiile cosmonautilor si azi plecau tehnicienii. Desi au plecat la intervale de timp diferite, toate echipajele vor ateriza pe planeta in acelasi timp. Pana atunci insa, grupurile plecate se vor inscrie pe orbita planetei si vor lua legatura cu echipajul pionier plecat in urma cu cinci ani spre a verifica calculele savantilor, referitoare la probabilitatea popularii planetei si a conditiilor de viata existente. In urma cu sase luni comunicasera centrului de control de pe Terra ca a fost terminata statia principala din proiectul arhitectonic al popularii planetei Zeta.
Si acum au pornit….

Erau a treia generatie de colonisti veniti de pe Terra in urma raciriii excesive a acesteia. Lasasera acolo echipaje de cercetatori si tehnicieni pentru a incerca sa regenereze atmosfera. Acestia reusisera sa inceteze racirea Pamantului, mentinand nivelul necesar pentru continuarea vietii in forturile special amenajate, dar nu reusisera sa revina la compozitia initiala a atmosferei, asa ca viata in spatiul liber era inexistenta. Tot atunci se ivise o sansa de salvare a populatiei de pe Pamant, prin descoperirea corpului cosmic Zeta, de pe care plecau acum o parte din locuitori. Atmosfera nu era identica cu cea a Terrei dinainte de racire dar permitea totusi respiratia in ritmul in care fusesera obisnuiti. Se aflau acum pe planeta pe care bunicii si parintii lor incercasera sa recreeze viata sub aspectul existentei acesteia de pe Pamant. Acvarii imense, gradini gigantice, rezervatii naturale, redarea reliefului terestru in marime naturala, toate erau aici, dar foarte putine in realitate si inchise in halouri si cupole foarte vaste. Restul erau proiectii tridimensionale . Existau si aici plante si animale, dar nu aido,a celor de pe Terra. Aici plantele erau albastre si nu depaseau un metru inaltime, iar « muntii » aveau inaltimea unui deal terestru. Animalele isi gaseau corespondenti i n ciudatii hibrizi ai diverselor specii terestre, ob tinuti in laboratoarele de inginerie genetica ce existau pe Pamant inainte ca aceste experimente sa fie interzise.
Pe Terra plantele disparusera, supravietuisera doar lichenii, muschii si unele ciuperci, iar dintre animale mai intalneai doar ierbivore, adaptate regimului climatic de inghet permanent. In apa oceanelor exista plancton din belsug si unele specii de balene, a caror hrana avea la baza acest « aliment ». Apa era in stare fluida in zona fiordurilor si semisolida in restul planetei. Viata era mentinuta in spatiul fostei zone climatice temperate , in restul teritoriului intinzandu-se deserturile reci.

Parintii le povestisera, in vremea cand inca lucrau la constructia sectorului sase-ultimul de pe Zeta, ca inainte pe Terra existasera animale mari, ce depaseau si doi metri inaltime, precum girafa sau elefantul. Erau animale superioare si inferioare, respectiv, vertebrate si nevertebrate. Animalele erau unele ierbivore, altele carnivore, pec and cele de pe Zeta se hranesc cu minerale dizolvate in apa, care nici ea nu are aceeasi compozitie cu cea de pe Pamant, continand mai multe glucide. Le aratasera si cateva dosare, ierbare si insectare, animale unele impaiate altele congelate in blocuri de gheata- sau doar proiectiile 3D ale acestora, toate aduse de pe Terra. Asa isi formasera o idee despre viata de pe Pamant,dinainte de accident.

Accident stupid, explicat doar prin dorinta oamenilor de mai bine. De fapt, nu a fost un accident instantaneu, ci a fost efectul unei deteriorari a compozitiei si a procentelor de elemente chimice din atmosfera- toate acestea datorate unei intense poluari, dar nu numai. In ultimul an de viata normala de pe Terra, unul dintre cei mai mari savanti a vrut sa demonstreze ca fluxul de curent electric poate se poate pastra in atmosfera inalta, dar acesta s-a propagat si in structurile inferioare unde a produs electroliza elementelor chimice si a generat o spartura in stratul de ozon la ecuator si a marit-o pe cea existenta la poli. A urmat o incalzire excesiva a atmosferei in zonele respective. La Ecuator s-au inregistrat temperaturi dezolante, la poli ghetarii s-au topit, nivelul apei s-a ridicat atat de mult inacat uscatul a fost acoperit in proportie de 65%. Plantele in prima faza au murit, dupa care din semintele radiate au aparut « plantele rosii », avand in loc de clorofila alt absorbant fotonic si fotosensibil.

Dupa sase luni s-a produs o inghetare brusca a atmosferei datorate inlocuirii azotului de catre carbon si hidrogen solid. Noile plante au supravietuit dar animalele neadaptate la asemenea temperaturi au murit.

Oamenii care prevazusera acest fenomen, construisera forturi in cele mai inalte puncte ale globului, precu, si galerii in munti unde au depozitat materialele necesare vietii precum si tezaurul de culturaa, marturii ale vietii dinainte. S-au instalat observatoare pe Himalaya. Echipele trimise spre explorarea sistemelor solare vecine au transmis ca au descoperit o planeta ce se aseamana in genenral cu structura si amplasarea in sistemul planetar respectiv cu Pamantul. Navele erau in drumul de intoarcere, dupa ce lasasera pe planeta o echipa de cercetatori. Au revenit pe Terra dupa 5 ani si cum alta solutie nu exista au transportat supravietuitorii pe Zeta – noua planeta, pe Pamant neramanand decat un numar restrans de oameni.
Au populat planeta si s-au adaptat respectiv au adaptat resursele planetei necesitatilor lor si astfel si-au construit o noua casa. Populatia insa a crescut foarte repede, planeta fiind de trei ori mai mica decat Terra, a fost suprapopulata in scurt timp. Noile misiuni cosmice au indentificat inca trei planete favorabile vietii terestre, dintre care a treia Zeta 3 cea mai indepartata aflata intr-un sitem solar situat la mii de ani lumina de actuala lor casa.

Aceasta are atmosfera aproximativ identica cu cea a Terrei de dinainte, dar fauna si flora se aseamana cu cea din timpul dinosaurienilor. Acestia insa nu masoara mai mult de doi metri inaltime si sunt inteligenti, de o inteligenta aidoma cu a terrienilor. Acestia su fost de acord cu proiectul celor de pe Zeta 1, cu o conditie : sa fie considerati egali cu noii locatarai si au stabilit numarul de pamanteni pe care sa-l primeasca pe Zeta 3.
Au fost de acord si pentru ca viata inteligenta pe planeta era pe cale de disparitie, deoarece hrana lor, constituita din organisme microscopice si anumite plante se imputineaza intr-un ritm alert si ei nu au gasit inca un echivalent acesteia.

Deci in viitor, Zeta 3 va ramane urmasilor pamantenilor.
Acum s-a « regasit » in sfarsit o noua Terra pe care civilizatia pamanteana sa continue. Cei ramasi pe Zeta 1 vor continua explorarile spatiale formand astfel un fel de avanpost in spatiu catre viata sub toate formele ei . Iar acum nu mai exista pericolul accidentelor, asa ca viata pe Zeta 3 va fi lunga , atat cat va dainui specia umana…. Oare ??

miercuri, 11 iunie 2008

intrebare

nu va suparati, stiti cumva, carabushu' se mai intoarce ?

poa' vineri ??
poa' luni ??

mai bine vineri decat luni....