De-a oamenii mari

Oficial sunt om mare de vreo 11 ani - mama, cat timp a trecut. In realitate nu cred ca m'am schimbat prea mult de cand eram liceana. Banuiesc ca am capatat o mai mare doza de curaj sau sa o numim inconstienta.

De atunci, din vremea in care inca mi se mai spunea ca sunt doar un copil, am ramas un copil, dar unul care se joaca de'a oamenii mari. Joaca asta de'a oamenii mari are tot felul de etape, pasi, ritualuri de implinit. In primul rand trebuie sa'ti finalizezi studiile (alea teoretice sau ale vietii). De fapt si ale teoretice si ale vietii. Pentru mine a fost chiar mai usor sa le termin pe cele teoretice, erau intr-un limbaj si se inscriau in limite comportamentale ce-mi fusesera clar explicate, care mi'erau cunoscute, ale caror limite pozitive si negative le stiam.

Puteam sa le recunosc, puteam sa le categorisesc, puteam sa prevad si sa influentez rezultatele viitoare ale actiunilor curente.
In ceea ce priveste scoala vietii - ma face sa zambesc sintagma asta, prima data am auzit in tramvaiul 23,cand un peste incerca sa vanda serviciile unei dame unui barbat care parea a avea bani dar si interes pentru acele servicii. Sau poate era tatal care incerca sa-si vanda fiica, ca pe un bun, eventual singurul de pret - prin faptul ca i se putea aplica un pret. Fata era laudata ca nefiind scolita in sensul educatiei prin institutiile de invatamant dar avand ceea ce e mult mai important : "scoala vietii". Pesemne scoala vietii insemna ca ea cunoscuse (intim si profund) multi oameni ( unde oamenii sunt barbatii, femeile fiindu'le anexe, accessorii, aparate menite sa faca viata comoda si uneori placuta). Sau poate insemna ca traise multe, mai curand rele decat bune, nu se mai speria de ele, nu ar fi fugit de greutati, de rautate, de violenta, pentru ca de acum stia ca oriunde s-ar fi ascuns, tot asta ar fi gasit, si cel putin, raul cunoscut e mai bun decat unul nou, cu care ar trebui sa te obisnuiesti.

Scoala vietii, o mai fii insemnat si faptul ca avea copii, la care eventual renuntase, ii abandonase prin vreun ungher, ca pe niste accidente, evident neplacute, oricum neprevazute. Si daca accidentul s-a produs usor, ar trebui sa se poate si dezintample la fel de usor. Societatea a facut ca viata sa'i fie asa de grea, societatea e responsabila pentru ea. Doar ca societatea asta e facuta din oameni, care se aseamana teribil de mult si care reactioneaza la fel. E greu nu sa faci rau, nu sa nu faci rau, e greu sa faci bine. Presupune o intentie, dar si asumarea responsabilitatii binelui. Pentru ca binele deranjeaza. Nimeni nu asteapta binele, pe langa faptul ca nimeni nu mai poate azi recunoaste binele. E doar ceva diferit de ceea ce vedem in fiecare zi. Acte bune gratuite nu exista si atunci sigur ce-l ce greseste cu binele, are de fapt intentiile lui secrete, agenda lui ascunsa. Fie doar si cativa metri patrati in rai.

Spuneam de finalizare studii, asta ar fii un pas (obligatoriu sau nu, depinde de fiecare dintre noi, sau de fiecare oicumena in care traim, daca studiile sunt percepute ca utile, ca aducand valoare), un alt pas e - si nu neaparat in ordinea asta- obtinerea unei slujbe, apoi realizarea unui camin, atat in sens practic si vizibil - casa, masina etc, dar si in sens social - familie, celula de baza a societatii, perechea, copii si poate - daca ai disponibilitate, timp si mijloace, prieteni.

Jucandu-ma de'a oamenii mari, am pornit-o grabnic pe drumul mai sus trasat: am obtinut o slujba, am bifat partea usor de indeplinit a caminului : am un imobil, nu de tot, ci in "codevalmashie cu banca", cum ar spune un prieten al meu. Prieteni am, putini dar buni-zic eu. Oricum buni pana la proba contrarie. Ce ar mai fii de indeplinit : masina, si familia, nu ?

Dar pentru ca nu sunt un om mare de'adevaratelea, voi trisa si in loc de familie, voi satisface curiozitati, in loc de obligatii si drepturi, voi fura bucurii, in loc de maturitate si responsabilitate, voi alege inconstienta, nerabdarea, lipsa de griji.
Problema mea e, ca problema oricarui hot : cat timp voi putea sa-mi fac meandrele, cand oare voi fii prinsa si sanctionata. Sanctionarea va veni din exterior, sau e deja in mine, bine codata si insusita, astfel incat eu inca sa nu stiu, dar incet incet, ea sa iasa la suprafata ? Cat timp oare voi mai avea parteneri de inselatorie ? Nu exista crima perfecta, iar singuratatea e cea mai sigura pedeapsa din toate. Cand parteneri-mi vor disparea, cand voi fii singurul specimen de copil care se juca de'a oamenii mari, dar nu era unul, atunci pesemne ca acel copil va muri. Nu stiu ce va ramane in urma lui. Pesemne o mare absenta. Sper sa nu doara si sper sa existe anestezice pentru el. Sau si mai bine, sper ca poti uita cum e sa fii copil.