Un asasinat de neiertat

Razboiul din Vietnam se terminase de mult, conflictul din Cambodgia fusese rezolvat in mod exceptional, si responasabil de aceste aplanari de conflicte era ministrul de externe al USA, George Bradford.
Politica “ incisive”- dupa cum fusese criticata la inceput, adoptata de acesta in domeniul conflictelor din Asia si America de Sud s-a dovedit deosebit de convenabila pentru marile puteri ale lumii- chiar daca populatia din zonele de conflict ajunsese la o treime si nu mai stia ce nationalitate are. Dar acest fapt conta prea putin fata de interesele majore ale omenirii , interese pe cre distinsul si energicul George la satisfacuse atat de neasteptat.

Datorita meritelor deosebite, acest om subtiratic ce-si ascundea privirea in spatele unor ochelari cu lentile groase si care-l faceau sa semenea cu un sistem de lentile biped ce parea sa-i sfideze pe toti, dar care traia retras in spatele unei izolari uimitoare pentru o persoana ce dirija destinele unei omeniri. Aceasta deosebita persoana fusese propusa pentru Premiul Nobel pentru pace in anul acela.

Contracandidatii lui erau un misionar englez ce stabilise primul sistem de asistenta medicala si sociala in Africa si apoi in Tasmania. Celelalt era un luptator antiapertheid care suferise in urma protestelor vehemente numeroase incarcerari, privare de drepturi fundamentale, santaj, vatamai corporale si asupra caruia isi revendicau dreptul de judecata mai multe state din Africa de Nord si Centrala.
Pentru toata presa si mediile social-politice era clar ca cel care va fi detinatorul premiului Nobel va fi George Bradford, ale carui merite in ce priveste pacea pe Pamant erau incomensurabil mai mari decat ale celorlalti concurenti.

Cat despre George, el era de parerea celorlalti, dupa cum toata viata « anticipase » si apoi fusese de acord cu opinia majoritatii – la formarea careia avusese contributii mai putin modeste decat parea sa fie.
Traia singur de cand sotia ii murise si nu parea sa fie prea marcat de acest fapt, chiar se simtea mai bine asa. Nu mai exista astfel nimeni care sa-l faca sa se vada ca un in varsta, bolnavicios , avand ticuri nervoase, framantand mereu in mana fie o batista, fie o bucata de hartie ; nu mai exista nimeni care sa-i spuna sa nu stea in curent pentru ca are reumatism si poate intepeni sau care sa patrunda brutal in universul superior spiritual in care se plasa pentru a vedea lumea mult deasupra celorlalti. Asa era si normal pentru un om de importanta lui.
Fusese numit ministru de externe de catre noul presedinte pentru ca avea aparenta unui om ce nu emite pareri si opinii proprii, a unui om minutios si stoic in misiunile pe care le avea de indeplinit.
Mai tarziu presedintele realizase ca partial se inselase : in fata lui nu se gasea un om mic ci unul mic si vanitos, iar pentru a-l aservi cauzei sale trebuia sa ajute la crearea si propagarea imaginii unui personaj omenirii. Vital si inevitabil. Astfel ajunsese .Urmarile actelor sale erau in folosul partidului de guvernamant si mult mai profunde decat aparenta. Erau chiar ridicol sa-ti imaginezi un varstnic cu un psihic tensionat jucandu-se plin de siguranta in justetea hotararilor sale, cu destinele unor natiuni si popoare cu care nu avea nimic tangent-nici macar hrana sau imbracamintea nu-i proveneau de aici.
Dar omenirea era deosebit de multumita de luciditatea, puterea de previziune si acuratetea pe care o dovedea in deciziile sale- omenirea aceasta excluzand popoarele vizate , pe care nu le intreba de altfel nimeni nimic.
Deci se luase o hotarare mai mult decat profund motivata atunci cand fusese propus pentru premiul Nobel.

George Bradfor nu-si pusese nici o data problema celor angrenati in razboaiele al caror final, el le decidea. Nici macar nu avea constiinta existentei unor oameni pe care deciziile sale ii putea face sa existe sau nu.

Nu spunea niciodata : « armata trebuie sa atace » ci doar « Trebuie sa atace ». Fusese linistit,impacat cu constiinta sa, chiar placut surprins de ceea ce realizase si de cat de mult bine adusese in randul unor neamuri ce s-ar fi exterminat intre ele daca nu intervenea el- acum erau exterminate de o terta persoana.

Dar linistea sa sufleteasca fusese intrerupta de cand fusese nominalizat la premiul Nobel pentru pace. Nu nu din modestie sau cine stie ce precepte morale ce l-ar fi facut sa-si vada meritele ca nesemnificative ci doar din cauza unor cosmaruri pe care incepuse sa le aiba.

In aceste cosmaruri vedea oamei pe care nu-i cunostea, pe care nu-i vazuse niciodata in viata lui, dar care-i pareau apropiati ca si cum candva intre el si ei ar fi existat o dependenta. Oameni de toate nationalitatile care-l aclamau si-l incitau sa fuga sa continue o cursa inutila printr-o padure, o preerie, munti, toate parand special amenajate in acest scop si in jurul carora era o mare arena de unde porneau acele aclamatii.
Niciodata in viata sa u fusese un om perfect sanatos, cu atat mai putin o fire sportiva si i se prea ridicol ca tocmai el sa participe si chiar sa fie elementul central al unei curse.
Cu cat cosmarurile se indeseau cu atat intelegea ca incercarea de a iesi din cursa era inutila. Totul parea a fi un program pe PC care odata inceput trebuia dus la sfarsit-in cazul in care ar fi avut sfarsit.

Urmaritorii ii parusera de la bun inceput familiari, ulterior a realizat de ce. Semanau teribil de bine cu cei din pozele despre armata USA si asemanarea nu se oprea doar la uniform, echipament sau organizare ci chiar la fizionomii, verificase personal in cotidienele americane.
Tactica adoptata de acestia in vis era asemanatoare cu cea aplicata de el in politica externa pentru Africa, de aceea i se si paruse usor sa termine cursa si sa scape de urmaritori pentru ca stia miscarile inainte ca ele sa se produca. Numai ca nu fusese asa, de la un moment dat,previziunile sale nu se mai realizau. Realitatea pornea intr-o directie ilogica si crea un haos in psihologia ministrului.
Era constient ca i se facea o deosebita onoare in aceasta urmarire , avea sentimentul rasplatirii ulterioare. Vazuse chipurile celor din arene –ciudate chipuri ce pareau de oameni, dar ochii aceia…
Figurile le erau incordate, il urmareau foarte atente, se intristau la fiecare esec al lui si se entuziasmau de fiecare data cand scapa din incercuire. Il vazuse pe seful lor sau asa i se paruse. Acesta semana cu un sef de trib din teritoriile africae. Il vazuse pec and acesta aducea un fel de trofeu ce-i amintea de ceva ce mai vazuse inainte. Avea sa se lamureasca doar dupa ce avu loc sedinta desemnarii castigatorului premiului Nobel cand in ziare isi vazu chipul alaturi de ale celorlalti candidati, dispuse in jurul premiului – era chiar trofeul din vis.
De cate ori incercase sa abandoneze cursa, din tribune i se arata trofeul si i se parea ca ceva ii anuleaza vointa si e iar tarat in cursa ilogica si ridicola.
Subordonatii il vedeau tot mai obosit luand tot mai multe calmante si raportasera presedintelui, dar acesta le spusese ca e din cauza emotiei datorata nominalizarii si ca totul se va linisti dupa ce va fi primit premiul.
Aceasta era si parerea lui Bradford insusi. Avusese intr-un timp certitudinea ca daca refuza premiul cursa va inceta si cosmarurile vor disparea, dar apoi i se paruse total nefondata ideea ; cum sa lee un fapt real de produsul emotiilor,tensiunii psihice. Era imposibil ca acele cosmaruri sa rezide in existenta sa sociala- dar erau atat de reale…
Nu,nu puteau fi reale, mai auzise el de astfel de cazuri cand visele par mai veridice decat realitatea si totul se explica prin suprasolicitarea nervoasa a subiectului care trecea printr-o perioada mai grea – diferite testari, avansari in grad etc. In mod sigur era si cazul lui.

Gandindu-se la ce facuse in acea perioada cand se lasase dominat de cosmaruri il bufnise rasul. Voise sa-l fac ape judecatori, pe cei ce votau pentru alegerea laureatului sa nu-l voteze pe el, ii mituise, ii constransese , le prezentase in culori deosebit de favorabile pe ceilalalti candidati incat acestia ajunsesera ca e nebun sau extrem de modest – prima varianta era de atfel cea mai aproape de adevar. Consimtisera sa nu-l voteze, neputandu-si explica de ce refuza pur si simplu acest premiu, daca nu si-l dorea. Acest lucru nu si-l putea explica nici el, i se parea doar ca ar regreta profund daca n-ar actiona astfel.
In acea perioada cosmarurile se rarisera, iar el era mai calm. Se linistise.
Numai ca nu putea comanda si programa psihicul altora. Se gasise astfel printre acesti judecatori si unul care-l venera pe ministru, care in sera votarii ii facuse un elogiu deosebit de emotionant. Relatase in nuante lacrimoase drama sotului ce-si pierduse sotia, pe care o adora, a omului politic constient de misiunea sa si care nu se lasa coplesit de durere,stiind ca destinele unei lumi sunt in mainile sale.
In final chiar Bradford era mirat de propriul geniu de a carei maretie nu fusese constient pana atunci.
Un atat de elocvent discurs si elogiu nu putea ramane fara urmari asa ca laureatul premiului Nobel pentru pace din acel an fu ales George Bradfor.
Subiectul acestui omagiu nu mai stia ce vrea. Era deosebit de magulit, doar i se recunosteau si rasplateau atatia ani de munca asidua pentru binle omenirii- pe de alta parte ideea ca cosmarurile nu s-au terminat il facea nervos si inchistat astfel ca presa l-a vazut ca rece la aflarea vestii alegerii sale.

Seara se retrasese acasa, departe de zgomotul petrecerii date in cinstea sa, el singur cu trofeul care-i devenise drag. Ii venea sa-l desmierde, se vedea pe sine in acea reprezentare de bronz. Fericirea iiera umbrita insa de ideea unei nopti grele, a unui somn zbuciumat, de aceea nu voia sa adoarma.
Se aseza la birou cu trofeul in fata si se chinuia sa ramana treaz.
Nu putu insa sa reziste si adormi. Nu trecu mut si incepu sa aiba convulsii in somn, sa tremure, sa murmure la nesfarsit cuvinte fara nici o logica. Intr-un tarziu se trezi brusc , transpirat, cu o privifre incetosata si ingrozita. Dupa ce realiza unde se afla se apuca sa scrie febril ceva…

A doua zi cand presedintele veni personal sa-l felicite, privelistea pe care o vazu il soca prin nonsensul sau. Sa fii laureat al premiului Nobel si dupa o zi sa mori, sa zaci pe podea langa un birou ravasit pe care trona trofeul abia castigat, chircit cu ochelarii sparti cazuti langa trupul inanimat. Cum poate muri cel ce a decis asupra omenirii timp de 20 de ani ??
Un singur element parea sa elucideze ciudatenia acestei morti, de fapt aruncand-o si mai mult in neinteles.
Acest element era o hartie mototolita ce fusese gasita in cosul de hartii de langa birou. Fusese descoperita de un ziarist impertinent ce voia exclusivitate asupra relatarii faptelor.
Pe hartie era scris de mana cu un scris nervos ce perforase pe alocuri foaia – pe primele randuri, refuzul premiului apoi urma un rand sters dupa care in josul paginii parea ca cineva se confesase. Iata ce era scris : « Nu, nu se poate sa fie adevarat, e imposibil, doar n-am innebunit… Ochii aceia totusi… NU ! Imposibil.

New York Daily tiparea la sfarsitul articolului : « Acestea se pare ca au fost ultimele insemnari ale marelui om de stat care a fost George Bradford. Chiar daca el a parasit lumea noastra, faptele sale vor ramane vii in istorie. Desi lipsite aparent de sens, aceste ultime fraze pot fi cheia catre un asasinat murdar, ilogic si de NEIERTAT. Speram ca politia sa-si faca datoria. »