nimic

cateodata ne vad cum suntem
nepasatori
inconstienti
perisabili
intr-un echilibru fragil.

Suntem o roata ce se invarte doar pentru ca se loveste din cand in cand de bolovani sau cade intr-o hartoapa.
Ne putem misca inainte doar daca ne facem rau

Nu putem sta decat daca ne-am ranit si pentru ca nu stim o alta normalitate decat normalitatea noastra construita din iluzii, clipe furate, cuvinte nespuse, ganduri trecute sub tacere, nazuinte pe care le vedem realitate dar care niciodata nu vor deveni astfel, cum spuneam cum nu stim alta normalitate decat a noastra, continuam
Cine a spus ca nazuintele nu sunt droguri ? Cine a spus ca ele nu pot durea dupa ce ne-au facut fericiti.
speranta moare ultima, e foarte adevarat, ba chiar mai adevarat decat atat, speranta nu moare niciodata. Chiar cand renuntam la a o mai urma.
Nu suntem reali, nu vom fi niciodata.
Ne mintim, ne cautam mereu spre a ne asigura ca niciunul din noi nu a fost ajuns din urma de adevar.
Ne furnizam pretexte pentru a fi din nou impreuna. Chiar si tacerea, chiar si singuratatea autoimpusa, nu sunt menite decat sa ne tina impreuna. Sa prelungeasca efectul drogului.

Nu suntem importanti unul pentru altul doar ca oameni, ca eu si tu.

Suntem importanti prin ceea ce asociem cu persoana celuilalt: libertate, neconditionare, afectiune, admiratie,nebunie, pasiune, iesirea din rutina, din obligatiile zilnice, din schemele pe care le-am ruginit si carora nu stim sa le aducem luciul inapoi.

Suntem ca niste copii care nu stiu repara jucaria stricata, vor una noua, dar nu se indura sa o arunce nici pe cea veche. Din cand in cand o mai legam cu ata, o prindem cu ace de siguranta, o spalam, o asezam frumos in raft. Dar cum ea e stricata nu sta asa cum o asezam ci se desface in bucati. Atunci de frustrare ne uitam la jucaria asta noua pe care din intamplare o avem la indemana.Nici jucaria noua nu ne place, ne e teama de ea, nu stim cum de ne putem juca cu ea. Nu e a noastra, nici nu am platit pentru ea. Pare scumpa si oricum toate jucariile mai devreme sau mai tarziu se strica. Asa ca profitam, ne jucam cu ea cat nu e a noastra. Intotdeauna bunurile altcuiva sunt mai frumoase.

ne uram pentru ceea ce suntem cand suntem impreuna, dar ne e frica sa nu mai fim, ar fi prea gol in noi si in jur, am pierde oglinda aceea minunata si mincinoasa care suntem unul pentru celalalt.

Intotdeauna am urat conformismul, chiar daca l-am folosit pentru a beneficia de roadele lui.
Si asta am facut-o eu mai mult decat tine.

Nevoia de nebunie,mi-o satisfaceam prin prieteniile cu "superbi nebuni", prin "impertinente" aparent accidentale, prin "revolte" trecatoare. Tu esti nebunia mea, acea nebunie care nu se multumeste sa existe independent de mine, care devine eu.

Eu sunt dependenta de care aveai nevoie, spiritul suficient de independent cat sa para greu de dominat si totusi care se lasa dominat, care cere sa fie cu tine, care sare din propria lui viata pentru a fi cu tine, chiar daca nu tocmai in viata ta.

Reusesc sa traiesc intr-o lume virtuala, tocmai eu care afirmam sus si tare ca uraste minciuna, duplicitatea.

Pedeapsa mea e cumplita si zilnica, sunt duhovnicul si martorul unei alte vieti, care nu ma include.
Sunt fiinta care-si taie bucati din trup si pune sare deasupra, care rupe coaja ranii in fiecare zi, care cand rana se vindeca ia cutitul-intrebare si redeschide rana.Nu vreau sa uit cumva ca sunt in afara vietii mele, dar nici sa ma intorc intr-a mea nu vreau.

Sunt atat de defecta incat imi spun ca fericirea se poate reconstrui, ca uneori e mai bine sa fii singur decat cu cineva alaturi care sa nu mai fie cu tine,chiar si cand dormiti in acelasi pat. Absurditate, de parca ar exista ceva mai rau in viata decat singuratea.

Sunt atat de defecta incat admit ca la un moment dat suspensia asta in care traiesc va fi inchisa, i se va pune punct. Si ma bucur de asta, zicandu-mi ca va fi o experienta extraordinara, o colectie de amintiri pe care nu le-as fi avut. Ce daca amintirile astea nu pot fi impartasite cu nimeni. Sunt ca acei colectionari care sunt dispusi sa plateasca averi pe artefacte furate si sunt fericiti sa le poata admira doar ei, chiar daca in ascunzisul unui subsol, al unei pivnite, a carei unica cheie o au ei.
Oamenii sunt exhibitionisti si daca isi suprima pornirea astea fireasca nu pot sfarsi decat in patologie.

Prin urmare eu sunt un caz patologic.

parca e ceva mandrie in tonul cu care spun asta...