Daca nu ma insel e un an, de cand te-am infiintat. Atunci erai subiectul unui pariu, pe care aparent l-am castigat.
Si ca o ironie, tot dupa un an am revazut filmul caruia ii dedicasem un post « Painted veil » si ca sa-l citez pe nenea Proust, asta a fost « madeleine » a mea. Mi-am adus aminte ce simteam atunci, mi-am adus aminte ca ma simteam ingrozitor de singura si de trista.
Nu stiu daca vreunul din lucrurile astea s-a schimbat intre timp. Atat doar ca am trait mai mult de atunci. Mai mult si gresit, ar spune unii. Mai mult si totusi atat de putin. E ca si cum pe masura ce tu crezi ca castigi, de fapt pierzi. Ca si cand luptand sa ai, cedezi in fiecare zi, bucati de suflet, bucati de demnitate.
Ma gandesc la mine, ce fiinta slaba sunt. Ma complac in iluzii, in lucruri inventate, in minciuni, in omisiuni, in adevaruri trunchiate. Aproape ca ajung sa le cred. Oameni ca mine sunt inchisi in azile, lasati sa traiasca in continuare fanteziile lor si indepartati de lumea normala,pentru a nu face si a nu-si face rau.
Ciudat e ca nebunia mea, fuga asta penibila de singuratate nu alunga singuratatea, din contra, ma ajuta sa-mi asigur un statut de persoana singura pe viata. Era sa scriu « femeie singura » dar e atat de melodramatic, ieftin si previzibil incat cu bruma de simt al ridicolului care mi-a ramas, n-o sa fac din singuratate apanajul femeilor.
Astept, de ceva vreme, de cand am realizat ca nu mai am demnitate,tarie,vointa,decenta si intelepciune, spuneam deci ca de ceva vreme astept. Astept sa ma vindec de iluzii, astept sa ma supar, astept sa ma instrainez, astept sa fiu ranita fara putinta de iertare. Astept toate astea ca sa ma pot misca mai departe in viata.
Imi spun ca atunci cand voi inceta sa-mi mai doresc ceva voi fi mai aproape, daca nu de fericire macar de serenitate.
A trecut atat de mult timp de cand am fost impacata cu mine insami.
Mi-e frica de mine, de ceea ce pot face. De ceea ce pot dori. De ceea ce sunt.
Din pacate, desi asta ar fi trebuit sa fie inspre binele meu, sunt o femeie senzuala si totusi decenta intr-un fel. Decenta asta ma impiedica sa uit un barbat cautand un altul. Ma impiedica sa suscit interesul sau sa accept aluziile, care-s usa catre aventuri…
Imi place sa sufar, sa patimesc in speranta desarta ca toate astea vor avea o rasplata dupa mult, mult timp, cand nimeni, nici chiar eu nu se va mai astepta. De vina nu e decat toata literatura buna si proasta pe care am citit-o.
In viata nu e deloc asa. In viata oamenii sunt lasi,comozi, mincinosi, fricosi, bantuiti de patimi pentru care insa nu vor sa plateasca nici un pret.
M-am plictisit eu de mine si de inchipuita-mi suferinta. Dar se pare ca nu m-am plictisit suficiet.
Revenind la un an de blog, mi-aduc aminte ca atunci imi propuneam sa testez ceea ce credeam eu ca ar putea fi pasiunea mea : scrisul.
Stiu ca nu am talent, stiu ca nu transmit nimic in plus sau nimic mai bun, decat nu au facut-o atat de multi inaintea mea.
La un moment dat chiar mi-am creat teme impuse, exersand deci ceea ce atat de bine am practicat pe perioada scolii : scrisul la comanda. Dar cum nu mai primesc note, asta nu mai e deloc interesant.Caci da, sunt o fiinta vanitoasa, prin urmare o fiinta slaba, care are nevoie de incurajari pentru a continua.
Gandindu-ma la tot ce am scris pe blogul asta, realizez ca de fapt el mi-a fost translator de ganduri si oarecum jurnal. A fost loc de jelanie, cutie cu amintiri, radiografie de suflet bolnav. Cand am fost prea lasa sa vorbesc mi-am imputernicit blogul sa o faca, intr-un mod exhibitionist, ce tine de autoflagelare cat si de vanitate. Suferinta mea e interesanta,suferinta mea trebuie sa fie vazuta de altii. E in acelasi timp modul meu de a demonstra ca nu-mi pasa de judecata lumii. Ca nu mai am demnitate si stiu asta si imi asum asta. Nu imi e rusine de ceea ce sunt, de ceea ce am devenit. Meritam tot ceea ce ni se intampla. Avem viata pe care ne-o construim.
Daca eu sunt incapabila sa traiesc frumos,dupa canoane, este pentru ca am refuzat asta. Am fost de acord cu orice pentru a fii iubita. Trist e nu sunt, nu asa cum am vrut sa fiu. Nu tot timpul, nu sincer, nu pentru mine, nu pentru viitor.
Din pacate nebunia ce ma bantuie nu ma priveaza de luciditate. Vad tot ce mi se intampla, oamenii din jurul meu, exact asa cum sunt ei. Ii inteleg si ii prevad. De atatea ori mi-am dorit ca ei sa nu faca lucrurile pe care stiam ca le vor face. Sa nu spuna lucrurile pe care stiam ca le vor spune. Si de tot atatea ori ei mi-au confirmat luciditatea.
E ca atunci cand stii ca te vei arde daca intinzi mana spre flacari si totusi o faci, sperand ca tu esti special, ca pe tine nu te vor arde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu