Partea III sau Vreau sa fiu impacata, will I ever ?

Ma intreb, de ce atunci cand viata e mult mai mult, sau mult mai putin decat putem duce, vrem sa plecam departe.

De ce credem ca departarea ajuta ? De ce totusi, crezand asta nu plecam niciodata ?
Uite acum as vrea sa fiu in Italia, sa fie vara, sa fie casa de caramizi, vie , livada de maslini, iarba inalta, stejari stufosi, soare, lumina difuza, calda, filtrata. Vant. Sa fie vant, sa nu lase gandurile sa fie gandite. Sa le alunge, sa le imprastie. Sa te oblige sa-ti dai mereu din ochi suvita de par, care nu vrea sa stea rezemata de ureche unde ai trimis-o. Ma rog, asezat-o.

Sa fie ploaie, uneori. Poate si zilnic, dar doar la pranz. Noaptea sa fie senina si sa nu poti dormi decat dupa ce ai te-ai scufundat in rau. Caci da, va fi si rau trecand prin livada de maslin, ascuns de iarba deasa si inconjurat de flori. Regina noptii. Nu stiu daca in Italia creste regina nopti, dar as putea planta cateva tulpini.

Si va mai fii drum de tara pe sub copaci umbrosi, copaci ce te imbraca de o parte si de alta a drumului, copaci sub care poti sta sa-ti tragi sufletul sau sub care poti manca painea cu branza si rosii. Paine de casa. Rosii de gradina. Branza… de care o fi.

Si ar trebui sa am preocupari, bineinteles lenese ele, caci astfel as fi iar nemultumita si iar mi-as dori sa plec spre o alta Italie.

Preocupari molatice, care sa alunge amintirile, care sa te impiedice sa vezi viitorul, care de fapt sa te faca sa uiti ce inseamna notiunea de viitor. Cand nu stii, esti fericit. Nestiinta e mana cereasca pentru sufletele turmentate si mintile neobosite.

Ar trebui evident sa fie pisici si caini si pasari si iepuri si vulpi si veverite si pesti. Nu neaparat in ordinea asta si nu neaparat domestice.

Mi-ar placea sa fie soareci. Da, soareci care sa roada, sa produca pagube si tu sa trebuiasca mereu sa gasesti leac impotriva lor. Sa trebuiasca sa carpesti usile, acolo unde le-au rontait. Sa peticesti gardul la cotetul pasarilor, de unde se mai aprovizioneaza ei. Sa muti culcusul matzelor in curte, langa cotetul pasarilor si apoi sa nu stii clar cine a mancat puiul cu gat golas, soarecul sau matza.

Sa trebuiasca sa construiesti in fiecare an cate ceva. Azi un lac pentru pesti. Peste un an o piscina pentru imbaiat pe caldurile verii, peste doi ani o sura, pentru animale. Peste trei ani doua camere de oaspeti, peste trei ani, baia cu apa curenta in casa si sa o preschimbi in spalator pe cea de afara. Un cuptor de paine in curte, o pivnita si butoaiele-I de muraturi. Da, butoaie de muraturi, sa trebuiasca in fiecare toamna sa pui muraturi timp de o saptamana.
Si de Craciun sa faci sarmale. Si pana atunci sa mananci salata de varza murata. Care de le a doua incercare, chiar se mureaza si are gustul pe care il stiai din copilarie.

Sa cresti puii si pisicile si iepurii de care vorbeam mai devreme. Sa incepi cu cate o pereche si in fiecare an sa ajuti puii puilor sa se nasca si sa mareasca populatia de necuvantatoare dar alinatoare de suflet.

Sa te imprietenesti cu babele cicalitoare dar sufletiste si cu mosii morocanosi dar verzi.
Sa iti spuna mereu " ehei maica, pe vremea mea …" si tu sa ai rabdarea sa-I asculti si sa te visezi pe vremea lor. Sa recrezi lumea aceea de oameni vajnici si muncitori, chinuiti dar care gaseau energia sa fie si fericiti.

Sa vrei sa te trezesti intr-o noua zi in fiecare zi. Sa fii fericit ca trebuie sa dai zapada, sau sa uzi gradina sau sa dai de mancare la animale. Ca trebuie din cand in cand sa mergi la oras sa faci aprovizionarea.

Sa mergi in pantofi comozi si rochie usoara de vara, lunga pana in pamant. Sa porti palarie cu boruri mari, de sub care lumea pare mai cuminte si mai amuzanta.

Sa zambesti si sa aduci zambete. Sa nu astepti nimic si sa primesti totul. Sa dai si sa nu-ti trebuiasca inapoi.

Sa ai de unde da si sa nu se termine niciodata.

Sa pleci undeva departe, sa pleci in adancul sufletului tau si sa te poti intoarce.